E uimitor cât de repede se pot schimba lucrurile în jurul tău, cât de rapid poate un om începe să îşi revizuiască sistemul de valori. Lumea ta se poate transforma în altceva cât timp clipeşti iar noi, prea orbi, prea indolenţi, prea îngâmfaţi putem trece fix pe lângă.
Pe lângă această schimbare, prea bruscă, prea tăioasă, prea fixă ori ireversibilă.
Şi atunci începi o nouă căutare a sinelui şi realizezi cum piaţa în care până mai ieri te regăseai stârneşte în tine un puternic sindrom al disonanţei cognitive. Parcă ceea ce primeşti nu este chiar ceea ce ai aşteptat atunci când ai făcut achiziţia. Până la urmă, noi, oamenii suntem toţi exageraţi de ieftin şi trecem fără urme prea adânci sau fără prea mare însemnătate.
Oare câţi dintre voi aţi simţit lipsa scrisului meu pe blog, câtora dintre voi le-ar fi dor de mine dacă aş dispărea de pe twitter? That is the fact!
Acum poate e cazul să ne refacem priorităţile oarecum. Câţi sunteţi exilaţi în online, câţi simţiţi, cine vă face să raţionaţi? Să fim serioşi, mulţi sunt doar în căutare de atenţie, puţini de umanitate.
Sau punând altfel problema de ce căutăm umanitatea din spatele PCurilor?
Eu nu mai sunt eu în pielea mea, eu simt nevoa de mai mult, mie îmi place mai mult la recitiri, la film, mie îmi plac oamenii. Dar cei reali, nu cei ce par că sunt, nu cei ce vor să pară că ar fi.
Toţi mimăm orgasmul intelectual online cu o nesimţire mai mare decât a fetelor din stradă, sau, tot altfel spus, ne bucurăm toţi că ne cunoaştem, noi, între noi, ne angajăm tot între noi, nu ne suportăm cu adevărat dar ne cere eticheta să ne zâmbim.
Mă mai caut odată pe mine şi poate revin, din spatele tastelor, mai energică. Mâine!
P.s. – experimentez probleme tehnice, scuze pentru eventualele greseli